Răspuns:
În aprilie Basarabia, în noiembrie Bucovina, şi la 1 decembrie Transilvania, s-au unit cu România, poporul român văzându-şi astfel aspiraţiile împlinite. Minorităţile naţionale au fost prezente la adunările de la Chişinău şi Cernăuţi care au hotărât unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. Astfel, din cei 150 de membri ai Sfatului Ţării întrunit la Chişinău pentru a hotărî destinul Basarabiei, 45 aparţineau minorităţilor naţionale (ucraineni, evrei, ruşi, germani, bulgari, găgăuzi, armeni, polonezi, greci). Congresul general al Bucovinei, care la 28 noiembrie 1918 a hotărât, în unanimitate, unirea acesteia cu România, era format din 100 deputaţi, dintre care 26 aparţineau minorităţilor naţionale (germani, ucraineni, polonezi, evrei). La 8 ianuarie 1919, saşii întruniţi la Mediaş, şi apoi la 10 august 1919, şvabii adunaţi la Timişoara, şi-au exprimat adeziunea la actul unirii Transilvaniei cu România. Declaraţii de susţinere a statului naţional unitar român au făcut reprezentanţii evreilor şi ţiganilor. Doar liderii minorităţii maghiare au adoptat o atitudine de "rezistenţă pasivă", pentru a o abandona după semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), prin care Conferinţa de Pace de la Paris a confirmat unirea Transilvaniei cu România.
Marea Unire din 1918 a adus, pe lângă populaţia majoritară de naţionalitate română, şi populaţii de alte origini etnice, în special maghiari, germani, ucraineni, evrei, bulgari etc. În 1930 din totalul populaţiei ţării, românii reprezentau 73% după limba maternă şi 71,9% după etnie. Minorităţile naţionale, deşi multe la număr, erau dispersate pe teritoriul ţării, formând mase compacte doar în câte o regiune sau alta.
În Basarabia, românii reprezentau - în 1930 - 56,2%, în timp ce ucrainenii - 23,3%, evreii - 5,7%, bulgarii - 5,7% şi găgăuzii - 3,5%.
Cercurile conducătoare au înţeles de la început că România, în noua sa structură, trebuie să asigure egalitate de tratament tuturor locuitorilor statului, indiferent de naţionalitatea lor. Imediat după Unire, prin decretul - lege privitor Ia cetăţenie, din 30 decembrie 1918/12 ianuarie 1919, s-a recunoscut tuturor cetăţenilor din ţinuturile dezrobite, fără deosebire de naţionalitate, deplinătatea drepturilor lor civile şi politice. Deoarece decretul-lege privitor la cetăţenie întâmpina unele dificultăţi în privinţa încetăţenirii evreilor, prin decretul-lege din 28 mai 1919 se recunoşteau evreilor născuţi în Vechiul Regat aceleaşi drepturi consfinţite la 30 decembrie 1918/12 ianuarie 1919, ce se obţineau printr-o procedură foarte simplă.
Cum prin Unirea sancţionată de Conferinţa păcii de la Paris în componenţa României intrau şi locuitori de origine etnică maghiară, germană, ucraineană etc. ce fuseseră stabiliţi pe teritoriile respective de mai multă vreme, la 9 decembrie 1919 România a semnat, iar la 30 august 1920 a ratificat Tratatul minorităţilor, prin care acestora li se garantau libertăţi şi drepturi egale cu cele ale românilor.
Constituţia României, din 29 martie 1923, a reconfirmat, prin Art. 7, drepturile tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de credinţe religioase şi confesiune, de origine etnică şi de limbă, stabilind, prin acelaşi articol, condiţiile în care străinii puteau fi naturalizaţi. Principiile înscrise în Constituţia din 1923 au fost dezvoltate în legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, din 24 februarie 1924, care reconfirma tuturor cetăţenilor din provinciile unite, dacă ei nu optaseră pentru cetăţenie străină, cetăţenia română; totodată, ea admitea românilor din localităţile care, prin trasarea frontierelor de stat ale ţării, rămăseseră în componenţa altui stat, posibilitatea de a obţine cetăţenia română, dacă ei optau pentru aceasta.
