Gândul cel Bun zbura acum ca o frunză-n vânt, pe deasupra oraşului, fării, lumii, agindu-se la intamplare de vorbe, zgomote, strigăte, melodii, alarme de maşini... Era fantastic! Fată de spaţiul restrâns în care trăise până atunci, în capul lui Simon, față de parcarea aceea aglomerată, acum plutea peste o lume nesfârşită. O lume imensă, necunoscută de el pana atunci. Deşi ştia să dea nume la tot ce întâlnea - oameni, copaci, coşuri de gunoi, câini, maşini, magazine, râuri – era un univers pe care il cunoscuse doar prin ochii lui Simon şi pe care acum era liber să-l exploreze după bunul plac... După fiecare aventură, indiferent cât de departe ajungea, revenea în parcare şi îi povestea cu lux de amănunte Îngeraşului Parcărilor ceea ce i se întâmplase. [...] ...) Când se aştepta mai puțin, într-o miercuri pe la ora 5, dând colțul pe o stradă în sunetul unor picături de ploaie, a dat pur și simplu nas în nas cu Simon. Băiatului îi trecuse răceala şi parcă și crescuse un pic. În orice caz destul cât să conducă propria lui mașină... Oare avea să-l recunoască Simon? Se schimbase oare şi Gând cel Bun între timp? încotro conducea Simon aşa grăbit? Și-atunci Gând cel Bun, gândul strănutat al unui băiat de 7 ani, care văzuse întreaga lume, se linişti pe dată şi toate spaimele lui dispărură: la ora asta de vârf trebuie să parcheze şi Simon undeva... lar Gând cel Bun ştia locul perfect.
