Răspuns:
Ieri am plecat acasă imediat după meci.(am)
George a mâncat toată salata.(a)
N-am mai fost niciodată atât de bucuros. (-am)
Explicație:
În gramatică, un verb auxiliar (de la cuvântul latinesc auxilium „ajutor”) este un verb care la origine are sens lexical plin, dar în anumite contexte devine instrument gramatical, pierzându-și acest sens, și îndeplinește funcția de a exprima, în asociație cu un verb având sens plin, categorii gramaticale ale acestuia, precum diateza, modul, timpul, numărul și persoana[1].
După unii lingviști, această definiție acoperă numai verbele auxiliare care pot fi numite morfologice, și ei mai includ printre auxiliare și așa-numitele verbe modale care, prin conținutul lor lexical (originar sau dobândit în context) exprimă una din ideile de modalitate: necesitate, posibilitate, probabilitate, iminență, voință, dorință etc.[2]
Unii lingviști consideră verbe auxiliare și pe cele care exprimă prin conținutul lor lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect: începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii[3].
În fine, și verbele copulative, cele care formează cu alte cuvinte structura binară de predicat nominal, sunt incluse de unii lingviști în clasa verbelor auxiliare la auxiliare sintactice[4].
În unele gramatici, de exemplu ale limbii franceze, în afară de verbele auxiliare morfologice avoir „a avea” și être „a fi”, toate celelalte sunt numite semiauxiliare, inclusiv unele morfologice[5]. În alte gramatici, numai cele dintre categoriile de mai sus care au un conținut lexical, adică cele modale și cele de aspect au calificativul de semiauxiliare, eventual pe lângă cel de auxiliare[4] .
