Răspuns:
m- am dus de Sfântul Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s‑o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N‑am voit să merg cu mâna goală și i‑am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atenția mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l‑am găsit îmbrăcat ca maior în uniformă.
Auzim dintr‑o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:
– Uite, coniță, Ionel nu s‑astâmpără!
– Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!
Apoi, către mine încet:
– Nu știi ce ștrengar se face... și deștept...
Mama ia pe maiorul în brațe și‑l sărută...
– Dar pentru cine ați poruncit cafea, madam Popescu?
– Pentru dumneata.
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu‑l deoache, și‑l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într‑un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându‑se călare, începe să bată toba și să sufle‑n trâmbiță.
– Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du‑te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!
Apoi începe să comande:
– Înainte! marș!
Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce‑ntâlnește‑n cale. În momentul acesta, jupâneasa intră cu tava aducând dulceață și cafele.
– Ține‑l, coniță, că mă dă jos cu tava!
...
– Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să‑mi scoți ochiul... Ți‑ar fi plăcut să mă omori? Sărută‑mă, să‑mi treacă și să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece.
