Răspuns :
Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este!
Oricum, unul mai bun nu vom obţine.
― La fel ai spus şi despre frate-său.
― A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu
aptitudinile lui.
― Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil.
Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.
― Nu însă dacă respectivul îi este duşman.
― Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?
― Dacă va fi nevoie...
― Parcă spuneai că-ţi place puştiul.
― Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.
― Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!
Femeia de la monitoare îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi spuse:
― Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de monitorul ăsta oribil. Ei bine,
am o surpriză pentru tine. Azi îl scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară
deloc!
Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că n-avea să-l doară deloc.
Dar deoarece adulţii o repetau întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se
putea bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă a viitorului.
Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.
― Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de examinare. Peste câteva clipe
vine şi doctorul.
Fără monitor... Ender încercă să-şi imagineze cum avea să fie fără micuţul aparat
implantat în ceafa. "O să mă întorc pe spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt
furnicându-mă şi absorbind căldura când îmi fac duş.
Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt că nu mai am
monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să
mai fie aşa de rău. O să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât el. O
să fim...
Totuşi nu cred c-o să fim prieteni. Nu, Peter e prea periculos. Se înfurie mult prea
rău. Totuşi, fraţi... Nu duşmani, nu prieteni, ci fraţi... capabili să trăim sub acelaşi
acoperiş. N-o să mă urască, o să mă lase-n pace. Şi, când o să vrea să se joace de-a
gândacii şi astronauţii, poate că n-o să fiu obligat să mă joc, poate c-o să pot sta liniştit
să citesc o carte."
Însă Ender ştia, chiar în timp ce se gândea, că Peter n-avea să-l lase în pace. Când
îl apucau pandaliile, ochii îi sclipeau într-un fel anume şi, ori de câte ori îi zărea privirea
aceea scânteietoare, ştia că în nici un caz Peter n-avea să-l lase în pace. "Exersez la
pian, Ender. Vino şi-ntoarce-mi partiturile. Ah, băiatul-monitor e prea ocupat ca să-şi
poată ajuta fratele? E prea deştept? Te duci s-omori nişte gândaci, astronautule? Nu, nu,
n-am nevoie de-ajutorul tău! Mă descurc şi singur, puştiule, Terţule mucos!"
― N-o să dureze mult, Andrew, spuse doctorul.
Ender încuviinţă din cap.
― Monitorul este astfel construit încât să poată fi uşor deconectat. Vei simţi totuşi
nişte furnicături. Unii spun că au încercat o senzaţie de lipsă. S-ar putea să te
pomeneşti căutând ceva, ceva ce nu poţi găsi şi nici nu-ţi poţi aminti ce anume era. De
aceea o să-ţi spun eu: o să cauţi monitorul, care nu mai e acolo. După câteva zile,
senzaţia va dispărea.
Doctorul răsucea ceva în ceafa lui Ender. Brusc, o durere îl străbătu pe băiat
precum un ac, din gât până în rărunchi. Ender îşi simţi spinarea smucindu-se, iar trupul
i se arcui violent spre spate; capul îi lovi masa. Picioarele i se zbăteau dezarticulate, iar
mâinile i se încleştaseră, strângându-se între ele cu atâta putere, încât îl durură.
― Deedee! răcni doctorul. Am nevoie de tine! Infirmiera apăru în goană şi icni,
văzându-i. Trebuie să relaxez muşchii ăştia! Vino încoace! Ce-aştepţi?
Ender simţi alte mâini atingându-l, însă nu le putu vedea. Se răsuci pe o parte şi
căzu de pe masă.
― Prindeţi-l! strigă infirmiera.
― Ţine-l nemişcat...