"Tablou de toamnă"
Frunzele se desprind de copacii uscați, urmând fâlfâitul aripilor unor rândunele întârziate. Purtate de vântul blând și răcoros, frunzele își reflectă culoarea aurie în razele unui soare obosit, ca mai apoi să-și ia rămas bun de la ultimul lor drum și cel mai îndrăzneț. Ruginind, se lipesc de pământul uscat, îmbrăcând pomii cu o rochie multicoloră.
Cu baza împodobită în auriu și galben, copacul își scutură coroana pustie. Norii îl privesc de sus, ca niște trecători grăbiți, și îi dedică lacrimile. Care este vina arborelui, pentru ce viața lui stă în pământul rece? Părăsit de podoaba crengilor lui, lăsat să sufere fără cântecul cântătorilor lui.
În anotimul schimbărilor, cel mai albastru rămâne el, împăratul tăcut, a cărui coroană verde a fost furată. Poziția sa rămâne totuși demnă, spre surpinderea omului adâncit în fularul roșu din jurul gâtului, care nu-l mai recunoaște. Poate că e uitat un timp, dar el, copacul, știe că i se va reda capa ce strigă viață, iar că al lui cântători nu l-au uitat, ci se vor întoarce pe aceluși drum ce duce departe.
