Răspuns:
Era o seară frumoasă de toamnă târzie. Luna se ridica maiestuos pe cer. Mi-am pus capul pe pernă și a început să visez, la eroi și zâne din povești. Așa am adormit, cu gândul....
Dintr-o dată m-am trezit. Pe palierul de jos, se auzeau pași ușori. Întunericul se lăsase, iar noaptea întunecată îmi dădeau fiori pe șira spinării.
M-am înarmat cu un scăunel am deschis ușa, și-am ascultat. Pentru un moment nu am mai auzit nimic. Auzisem doar în imaginație. Dar, deodată se auzi din nou zgomot ușor.
M-am îndreptat ușor spre trepte și am coborât. Prima treaptă scârțâii. Mă strâmbă groaznic, iar după ce așteptă din nou ceva îmi continuai drumul. Ajunsei în holul palierului de jos, când pașii răsunară ușori după următorul perete care era în bucătărie.
Am așteptat cu sufletul la gură, iar când am auzit că vine de după colț, am ridicat scaunul și am tras.
Un strigăt de durere rupse tăcerea lină. Mă ridicai umită i ce-i văzu? Era fratele meu mai mare ținâdu-se cu mâinile de cap. În mână avea o carte și o cană cu apă. M-am holbat la el și el la mine, neștiind cum să reacționăm.
În curând, toată familia era lângă noi speriați. Marco, avea o vânătaie rosie pe frunte. A trebuit să cam explic ce s-a întâmplat. A durat ceva, dar după ce faza s-a lămurit, toată lumea a râs cu poftă. Umflătura a ținut ceva, și totuși îi mulțumesc lui Marco că m-a iertat!
