Răspuns:
Vameşul nu foloseşte deloc cuvântul „eu"; el nu are nimic să-I ofere lui Dumnezeu, nici măcar o scuză pentru faptul că este aşa cum este.
El nici măcar nu caută cu privirea către cer, ci-şi ţine ochii în pământ în umilinţa sa. Nu face decât să-şi bată pieptul şi să plângă cuprins de smerenie. Nu se mai poate încrede în nimic.
Vameşul nu are nădejde în nimeni, în nimeni în afară de însuşi Dumnezeu.
Noi avem mereu tendinţa să credem că putem ieşi singuri dintr-o situaţie, că ne putem îmbunătăţi, avem tendinţa de a ne conforma cu ceea ce noi credem că este dumnezeiesc, că îl putem chiar imita pe vameş şi apoi ne mândrim cu smerenia noastră!
Ni se oferă exemplul vameşului, cel care a renunţat la totul, cel care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu pentru a ne indrepta.
Prin smerenie, ne încredinţăm că nu suntem decât ţărână în mâna lui Dumnezeu şi, într-un târziu, II lăsăm pe Dumnezeu să ne cârmuiască viaţa, să ne formeze aşa cum El doreşte.
Explicație:
