Povestea ,, Zânele nu bat la uşă" după Silvia Kerim oferă cititorului mic, mare o duioasă povaţă: dragostea şi ordinea sunt buchet de inimă bună.
Era o fetiţă, mai puţin ordonată, ce avea însă inima deschisă spre poveşti, spre a sa bunică, spre ... pe uşa camerei a intrat buna sa, ce-i aducea un ochios borcan cu magiun. Dumneaei însă a rămas neplăcut surprinsă de oglinda camerei.
Cu puterea vârstei, buna coboară spre o altă vârstă, cea a nepoatei, spunându-i, cu multă seriozitate, că zâna din poveste era gata să sosească, fără a bate la uşă şi, cu siguranţă, imaginea camerei era de nedorit pentru a primi oaspeţi. Copila a dat să spună ceva, dar bunica a oprit-o ferm, îndemnând-o cald să facă curat în a sa odaie pentru a-i spune povestea cu zâna ce vine şi nu, nu bate niciodată la uşă.
Gata de a asculta istorioara, fetiţa a văzut uşa deschizându-se, uşă pe care a intrat simpaticul urs Fram, bine cunoscut şi de fetiţa dornică de poveşti. Acesta a anunţat-o că iute, iute va trece zâna.
În odaie, apăru zâna, cea care trecea dintr-o poveste în alta, şi fetiţa era tare bucuroasă, deoarece zâna aducea cu însăşi mama sa ... dar visul fugi şi dânsa se trezi. Uimită, cuprinse încăperea şi brusc începu a face curat în a sa odaie.
După un timp bun, apăru mama în pragul camerei. Era înmărmurită însă o ironie veselă se îndreptă spre copilă, fiind curioasă dacă nu cumva a trecut o zână bună ce-a-ndemnat-o să-şi aşeze odaia.
Fetiţa o privi cu dragoste; ea, copila, ştia că zâna chiar fusese, deoarece camera ei era calea dintre poveşti şi, mai ştia, că zâne bune sunt nenumărate, dar mame: una, doar una, aidoma seninului soare solitar ce aduce şi duce omăt prospăt.
