Răspuns:
a) La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul.
b) “I-a părut rău că făcuse pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Sa”.
c) Vantul a fost creat deoarece apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele minunate erau nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gânduri. Atunci Dumnezeu creă vântul!
d) Primavara vantul era lin şi mângâios, mişcând florile în stânga şi în dreapta, care vrăjite se plecau gingaşe unele spre altele; suprafaţa apelor se încreţi uşor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut; tot vântul, strecurându-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe, pe aripile lui, ecoul cântecelor de păsărele minunate, frânturi de cântece vesele sau de dor.
e) Vara, vantului îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Când soarele dogorea pe pământ, vântul pornea răcoros şi, la adierea lui, totul parcă prindea puţină viaţă!
f) Toamna vantul nu recunostea nimic deoarece totul era ofilit in jurul sau, copacii desfrunziţi, frunzele galbene.
h) Vantul a fost salvat de singuratate de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai. Vântul o cunoscu că este primăvara. Şi luând-o cu el, se întoarseră-mpreună în locurile părăsite. Şi de bucurie, vântul deveni iar blând, mângâietor.
Explicație:
