Răspuns:
Floare albastră - comentariu pe scurt
Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.
Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.
Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.
A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată.
Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.
Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii iubirii.
Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.
