Răspuns:
Mihai Eminescu sintetizează în poezia „Dorința” concepția sa despre iubire, care poate fi o poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi ocrotitoare. Secvențele poetice ale „Dorinței” respectă tiparul consacrat al idilei: invocația/chemarea celuilalt, descrierea universului natural ocrotitor, intim, ritualul seducerii, somnul şi visarea proiectată în etern, ca ieșire a cuplului din real şi recuperare a stării paradiziace. Îndrăgostiții se află într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii iubirii dincolo de realitate, de viață, spre eternitate, prin motivul visului : „Adormind de armonia”/ „Codrului bătut de gânduri”. Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al sinelui poetic, la trăirea sentimentului de dragoste. Accentul e pus pe comunicarea îndrăgostiților, gesturile unuia oglindindu-se în mișcările celuilalt: abandonarea iubitei în brațele lui, despletirea parului, ca ritual al unui erotism pur, sprijinirea capului de brațele iubitului şi săruturile date culminând cu starea de reverie, de adormire, ca semn al fericirii şi al iubirii împlinite. În acest fel, timpul personal, al cuplului, şi cel general, al universului, coincid, fiind posibilă eternizarea iubirii.
Explicație:
