40. Plaiul, sau spaţiul ritmic alcătuit din podiş înalt şi vale. Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe plai, are un mers care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş. Starea sufletească, cea mai insistent cântată în poezia noastră populară, e „dorul”. Să se asemene o dată cuvântul „dor” cu corespondentul său german, „Sehnsucht”. Cuvintele acestea au, fiecare, o fizionomie proprie; cu cât le asculţi mai de aproape, cu atât ele devin oarecum mai intraductibile. Abstract vorbind, cuvintele „dor” şi „Sehnsucht” denumesc, desigur, aceeaşi stare sufletească, dar sensul lor intim diferă de sensul lor comun, de circulaţie. „Dorul” ni se pare mai naiv, mai sănătos, mai organic, decât „Sehnsucht”-ul. Ca semnificaţie, „Sehnsucht”-ul poartă accentul unui vag sentimentalism. Raportate mai ales la orizonturile spaţiale implicate, cuvintele acestea dobândesc înţelesuri care diferă simţitor unul de celălalt. „Sehnsucht”-ul cuprinde un mai larg gest al depărtării şi presupune ca fundal infinitul tridimensional, un infinit, dacă voiţi, de esenţă romantică. Câtă vreme „dorul” e colorat mai ales de năzuinţa de a depăşi orizontul închis al văii sau al dealului. (Se ştie cât de frecvent e în poezia noastră populară motivul anexat dorului: „dealul să se schimbe în şes”.) – Lucian Blaga
