Meciul de fotbal va începe în 20 de minute, sunt emoționat deoarece dacă pierdem va fi o rușine, am reușit să ajungem până aici, nu putem să o dăm în bară. Noi suntem echipa din Sibiu și concurăm cu cei din Brașov ca să vedem cine va ajunge la finala pe țară. Toată săptămâna am fot relaxat, nu am avut deloc emoții, chiar am avut foarte multă încredere în mine; dar acum îmi tremură corpul și îmi transpire palmele, antrenorul m-a întrebat dacă sunt bine. Am vrut să spun cât de speriat și emoționat sunt, dar nu voiam ca ceilalți să râdă de mine, să mă facă laș. Am spus că sunt bine, nu părea să mă creadă, îmi pare rău dle antrenor dar nu suntem toți buni la mințit! Mă gândeam cum să fac să apăr cât mai bine, eu fiind portar, în timp ce mă gândeam, îi aud pe ceilalți: ”încă 5 minute”. Cinci minute?! Imposibil! Mai erau 20 de minute acum 2 minute! Vai, Doamne am emoții!
Am intrat pe teren, nici nu a început meciul că deja era 1-0. Când am marcat un gol? Eram însfârșit relaxat când m-au luat prin surprindere și au dat în poartă… sunt oribil! Colegii mei mă bârfeau, șușoteau despre cît de nepriceput sunt, vântul îmi bătea în față; stăteam pe loc și simțeam sudoarea curgându-mi pe frunte, eram speriat și neajutorat. Deodată, un val de încredere m-a lovit, atât de tare m-a lovit că am zâmbit și am mers înapoi în poartă. Băieții se uitau ciudat, unul dintre ei a spus ”câtă încredere de sine după ce gol și-a luat”, dar eu i-am răspuns cu ”nu e vina mea că tu, fundaș vrei să mergi ca atacant și să mă lași pe mine singur”. Aveam dreptate, a realizat și el asta. Următoarele mingi le-am apărat, cu încredere. Am câștigat cu 4-1. Nu îmi venea să cred!
După meci, colegii m-au venerate și lăudat! S-au bucurat că m-am trezit la realitate și mi-am dat seama că e doar un joc și idea e să dau tot ce am mai bun!
sper ca am ajutat
