Intr-o zi senina de primavara, cand toata lumea iesise sa se bucure de aerul proaspat si vremea frumoasa, un om de stiinta tare inteligent care facea o multime de descoperiri incredibile, care insa nu avea niciun prieten si nu era acceptat de ceilalti oameni cu bratele deschise a avut o idee.
"Ce ar fi sa imi creez propriul meu prieten, un uragan prietenos, care sa ma ajute sa fac descoperiri si sa stea cu mine tot timpul?!" isi zise el in mintea sa.
Imediat ce s a gandit la aceasta idee fantastica nu si-a mai putut-o scoate din minte. Nu mai statu pe ganduri si se duse la imensul sau birou sa-si creeze noul prieten. Putin din solutia asta, mai mult din potiunea aceea si, pentru final, un varfulet de simtiri omenesti, doar un pic, nu trebuie sa aiba prea multe emotii, e un uragan totusi.
Chiar cand trebuia sa puna ingredientul final, o veverita agitata intra pe fereastra, varsand tot borcanul cu sentimente in amestec. "Asta nu poate fi de bine" si a zis savantul in tacere.
Brusc, din bolul micut de pe birou se ivi un mic vartej de ape involburate. Abia se vedea de marginea castronului, cu doi ochi de perle negre, cu mici stropi de apa pe care ii lasa in urma ccand isi salta micutul trup afara din bol si cu dorguta sa culoare de un albastru intens cu mici dungi albe si cateva urmisoare de nisip. Se uita la uriasul si impunatorul om de stiinta care statea in fata lui, asezat calm la birou.
Pe neasteptate dragalasul vartej ii sari la piept savantului, luand-ul intr-o imbratisare surprinzator de placuta, ca briza marii. Veverita buclucasa facuse bine ca intrase, acum exploratorul are cel mai dragalas prieten dintre toti. A inceput sa planga, cu mici dare de scoici albe scurgandu-i-se din ochisorii de perle lucioase.
-Ce s-a intamplat, micul meu prieten? spuse savantul cu o voce dulce, dar impunatoare.
-Sunt asa departe de casa mea... de familia mea...de valurie marii si de pestisorii sclipitori. zise uraganul cu parere de rau.
-Dar eu te-am creat, atunci cum de ai o alta familie in afara de mine? replica omul cu parere de rau.
- Nu m-ai creat, eu am venit la tine pentru ca m-ai chemat cu potiunea ta magica. Sunt bucuros ca m-ai chemat, chiar daca acum nu stiu unde sunt. Am observat ca nu ai prieteni, de aceea m-ai chemat, nu e asa?
-Da. recunoscu exploratorul cu parere de rau.
-Nici eu nu reuseam sa imi fac prieteni, stateam singurel tot timpul, pana am descoperit acest secret.
Micutul vartej de apa se apropie de urechea omului de stiinta:
-Trebuie doar sa iesi afara si sa te plimbi, vezi un om care pare prietenos si te apropii, il intrebi daca vrea sa va imprieteniti si daca raspunde cu da,atunci ti-ai facut un nou prieten, daca raspunde cu nu, asta inseamna ca nu era prietenul potrivit. sopti el si cu acestea spuse, se invarti de 3 ori si disparu.
Savantul ramase singur in imensa camera de experimente, acum intelegea ce trebuia sa faca pentru a avea prieteni, doar sa gaseasca persoana potrivita.
Sper ca te-am ajutat!
