Enumerația este o figură de stil care constă în înșiruirea unor termeni cu sensuri apropiate pentru accentuarea ideii exprimate.
Exemplu: „Căci eu iubesc / și ochi și flori și buze și morminte”.
Personificarea este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești (de exemplu: norii plâng; pisica vorbește; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste).
Personificarea este folosită, în special, în creația folclorică, în fabule și în poezia lirică:
„Primăvara, mama noastră,
Sufla brumă de pe coastă.”
Personificare este o figură de stil dominantă, îndeosebi, în poezie:
„Codrule, cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu, din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.”
—Mihai Eminescu, „Revedere
Comparația (lat. comparatio = “asemănare, împerechere”) este o figură de stil de nivel sintactic în care doi termeni, aflați în relație de asemănare, sunt puși în paralel, pentru a scoate în evidență caracteristicile unuia dintre ei.Conform clasificării tradiționale, comparația este de două feluri:
– oratorică – are un rol de exemplificare și are o structură de inducție logică
– poetică – în care primul termen este abstract, iar al doilea concret, astfel încât prin plasticizare prezintă o imagine care trezește sensibilități artistice
Conform clasificării moderne (Grupul µ), comparațiile pot fi:
– sinecdotice – în care primul termen se află față de al doilea în raport de sinecdocă (blând / miel; limpede / cer; urât / drac)
– metalogice – o figură care pune în mod obligatoriu în discuție obiectul la care se referă mesajul (el este un slăbănog, iar ea o urâțenie)
– metaforice – (obrajii ei sunt proaspeți ca trandafirii sau obrajii ei sunt ca trandafirii)
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și fantezia scriitorului.
„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanțial de mod este numit epitet când conține în același timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuși să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde așa ceva, atunci el nu este epitet.“
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situații ca cele din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginației sau afectivității scriitorului:
