In vremuri îndepărtate trăia un împărat ce avea mai multe fete frumoase. Cea mai mică era însă cea mai frumoasă dintre ele.
Lângă curţile împărăteşti era un codru des. În codru, la umbra unui tei, se afla o fântână. Acolo se ducea fata cea mică a împăratului să se răcorească şi să se joace cu o minge mică, de aur.
Odată, mingea căzu drept în fântână. În timp ce plângea amarnic, prinţesa auzi un glas care o întreabă de ce plânge. Privi ea de jur împrejur şi văzu un broscoi urât, cu capul turtit. Îi spuse de ce plânge.
Broscoiul zise că îi aduce el mingea şi o întrebă ce primeşte în schimb. Ascultă ce îi oferea prinţesa. Îi spuse că nu are nevoie de mărgăritare şi de pietre scumpe, nici de coroniţa ei de aur. El vrea să îl ia cu ea la palat, să mănânce împreună şi să doarmă împreună.
Prinţesa îi promise ce voia. Se gândea că n-o să ia printre oameni un broscoi nerod. El îi aduse mingea. Ea o luă la fugă şi ajunse departe într-o clipă. A doua zi, pe când se afla la masă cu împăratul şi curtenii, auzi la uşă un glas care îi spunea să deschidă ușa. Prinţesa se duse la uşă, deschise și văzu broscoiul. Îi trânti uşa în nas și se întoarse la masă. Era atât schimbată la faţă, încât tatăl ei, împăratul, întrebă cine era la uşă de s-a speriat aşa.
Domniţa îi povesti totul împăratului. Acesta îi spuse că, dacă a promis, acum trebuie să se ţină de cuvânt. Aşa că îi deschise uşa broscoiului și îl aşeză lângă ea. Broscoiul sări pe masă şi îi spuse să apropie farfuria ei cea de aur, să mănânce împreună din ea.
Mâncă bine broscoiul, iar prinţesa nu luă nici o înghiţitură. Broscoiul spuse atunci să meargă să se odihnească amândoi în pat. Ea se puse pe plâns de silă ce îi era de el. Împăratul zise însă că nu se cade să îl dispreţuiască pe cel care o ajutase la nevoie şi ea nu avu încotro. Luă broscoiul cu două degete, îl duse în odaia ei şi îl azvârli într-un colţ. Domnița se culcă în patul cu aşternut moale, de mătase. Broscoiul îi zise că o va spune împăratului. Atunci prinţesa, înciudată, îl luă şi îl trânti de perete. Acesta căzu pe jos şi nu mai mişcă.
Crezând că l-a omorât, mai de mila lui, mai de frica împăratului, prinţesa începu să plângă. Îl luă de pe jos şi îl sărută. Atunci, deodată broscoiul se prefăcu într-un prinţ cu ochi frumoşi şi mângâioşi. Prințul broscoi îi povesti prinţesei că fusese transformat în broscoi de o vrăjitoare. Îşi căzură dragi unul altuia, iar împăratul se învoi bucuros să facă nunta. Cei doi se luară, iar după nuntă prințesa și prințul broscoi porniră către împărăţia lui.
Plecară cu un rădvan tras de opt cai albi, cu hamuri de aur. Înapoia rădvanului stătea Heinrich, slujitorul credincios al prinţului. Când stăpânul său fusese prefăcut în broscoi, el fusese la fierar să-i ferece inima cu trei cercuri de fier, ca să nu-i plesnească de supărare. Acum inima lui tresălta de bucurie şi, pe drum, cele trei cercuri se rupseră pe rând, cu mare zgomot. De fiecare dată prințul broscoi întorcea capul şi întreba dacă a crăpat rădvanul. Iar Heinrich răspundea de fiecare dată, fericit, că a crăpat unul dintre cercuri.
